ATELIERELE DE FIERĂRIT ŞI PRODUSELE LOR

Ioan Degau/Nicolaie Branda

Aceste ateliere de fierărit mai existau în prima jumătate a secolului XX în fiecare comunitate rurală, deservind solicitări locale, adică producerea de instrumente agricole sau repararea lor, producerea de instrumente de tăiere sau despicare a lemnului, necesare în fiecare gospodărie sau, cu atât mai mult, în gospodăriile specializate, de accesorii necesare în construirea caselor, de potcoave pentru vite etc. Ele erau indispensabile comunităţilor.

Arhitectura unui asemenea atelier ţinea de posibilităţile proprietarului, uneori fiind folosite anexele gospodăreşti pentru localizarea lui, alteori fiind construit special atelierul. Ca orice cameră de locuit sau magazie, forma lui era rectangulară, iar inventarul unei fierării impunea în primul rând existenţa cuptoarelor de încălzit fierul ce trebuia bătut. Se ardeau, ca şi la topitoriile fierului cărbunii obţinuţi de la bocşerii, iar focul era întreţinut cu ajutorul foalelor făcute din piele, acţionate de obicei prin presiune, cu piciorul. Dincolo de cuptor, activitatea în atelier se derula în jurul nicovalei sau ileului cum îi spuneau în zonă, una sau două în fiecare atelier, pe care era bătut fierul încălzit, înmuiat pentru obţinerea piesei dorite. Baterea se făcea cu ciocane speciale, în frunte cu barosul, iar manipularea lui se făcea cu ajutorul cleştilor, şi ele diverse. Unul dintre ultimii fierari din Vărzarii de Jos, care mai lucra în a doua jumătate a sec. XX, avea în dotare: „cleştele cu tureac mare” (cu mânere lungi), cu care se lucra când unealta era în foc; „cleştele cu colţ”, „cleştele cu tureac mic”, cleştele pentru reparat barostul”[1]. Mai avea tăietoarea pentru fier, „şutăul” etc. De asemenea, un recipient cu apă, troc, pentru răcirea fierului lucrat în vederea călirii lui. Transmiterea meşteşugului se făcea de obicei de la tată la fiu, dar şi prin angajare de ucenic.

Producţia acestor fierării din satele specializate, dar şi a fierăriilor ce se găseau, câte una, câte două, în fiecare comunitate rurală, era impusă evident de solicitările pieţei. Se realizau cu deosebire unelte agricole precum: sape, hârleţe, seceri, coase. Sapele erau şi ele de diferite categorii, ele având formele în funcţie de uzualizarea lor. Aşa, sapa ascuţită pentru pământul mai tare, sapa rotundă pentru pământul mai afânat, târsa pentru solurile mai pietroase sau pentru curăţirea terenurilor de târşi, respectiv spini. Sapele şi secerile erau făcute în serii mari pentru că erau absolut necesare muncilor agricole. Coasele vin mai târziu în repertoriul de instrumente al fierăriilor, pentru că, se ştie, iniţial cerealele se tăiau cu secera, ca şi porumbul, de unde şi tăierea cerealelor se numea secerat, nu cosit ca la fânaţe. De asemenea, realizarea coaselor era mai pretenţioasă, puţini fierari se încumetau la ea.

Fierarii asigurau însă şi feroneria necesară pentru construirea carelor şi cociilor. Confecţionate din lemn, aceste mijloace de transport aveau foarte multe întărituri, piese de legătură etc. din fier, începând cu resteiele şi cuiul de la jug, care puteau fi însă şi de lemn, şi continuând cu armăturile ce se aplicau pe loitre, pe şiregle, pe leuci, cuiele ce legau ruda de car, dricul din faţă cu cel din spate, rafurile de pe roţi, lanţurile ce legau şireglele sau erau folosite la împiedicatul carului pe povârnişuri abrupte. În realizarea acestui divers instrumentar, un rol important îl aveau fierăriile – câte una, două ce existau în fiecare comunitate, fierării care-şi asigurau metal brut din cuptoarele Vaşcăului, Brihernilor, Pocioveliştei, Drăgăneştilor, Chişcăului etc. De foarte mare importanţă erau aceste fierării locale şi în potcovirea animalelor de tracţiune: boi, vaci sau cai. Acestea, pentru a fi potcovite mai uşor, erau băgate în nişte juguri speciale care ofereau stabilitate animalului şi siguranţă fierarului, în momentul propriu-zis al baterii cu cuie a potcoavei pe copitele animalelor.

Importante erau, dintre uneltele realizate de fierari, şi cele pentru practicarea unor meşteşuguri, în special pentru lucrul cu lemnul. Printre ele: ţapinele, securile, şpranţul, bărzile, teslele, târnăcoapele. Ţapinele erau folosite în exploatările forestiere pentru manipularea buştenilor, securile mari cu coadă lungă (şpranţuri) pentru cioplirea, finisarea grinzilor mari de lemn, bărzile cu coadă scurtă, de obicei curbată, tot pentru cioplit, teslele pentru scobirea lemnului pentru torace, dălţi speciale, sfredele. Era, de asemenea, comună mezdreaua pentru finisarea şi horjul pentru ornamentarea lemnului folosit îndeosebi în piese de mobilier.

De subliniat că, atât instrumentarul agricol cât mai ales instrumentarul din dulgherit era frumos decorat de meşteri, prin ştanţare, cu o serie de semne ce reprezentau de fapt şi marca de meşter, brandul său. În orice târg semnul de meşter era o garanţie pentru cumpărătorul care mai folosise unelte cu semnul meşterului respectiv. Fierarii realizau şi instrumentar pentru vânătoare şi pescuit, curse speciale de prins vulpi, lupi, iepuri etc. şi cârlige pentru peştii mari.

În cazul unor comunităţi specializate pe făurirea de unelte agricole (Vaşcău, Briheni, Pociovelişte, Cărpinet şi mai ales Vărzarii de Jos şi de Sus) desfacerea se făcea în târgurile mari ale Apusenilor, ale câmpiei de vest sau chiar ale Ungariei, fie direct de fierarii care aveau şi mijloace de transport, fie de cărăuşi specializaţi, de obicei din aceleaşi localităţi cu fierarii. Desfacerea se făcea şi prin vânzarea pe bani şi prin schimb în natură, cunoscut fiind că pământul propriu producţiei agricole, mai ales în zona Vărzariului, era fie puţin, fie neproductiv.

Pentru a avea o imagine aproximativă asupra meşterilor ce practicau fierăritul să menţionăm şi numele câtorva dintre ei. Subliniem că în urbariul din 1733 pentru Vărzarii de Jos erau nominalizaţi doi fierari: Teodor Gavra şi Ioan Gavra. Un contract din 1745 îi menţiona pe Novac Gavra, Matei Gavra, Ioan Pat şi Petru Pat. Peste o sută de ani, într-un alt act sunt menţionaţi printre alţii: Nicolae Gavra, Ioan Gavra şi Ioan Pat – inducând ideea transmiterii meşteşugului pe linie familială. Tot dintre ei, în 1881, Alexandru Gavra câştigă medalia de bronz la expoziţia de la Sibiu. În Vărzarii de Sus, tot la 1733 erau nominalizaţi trei fierari: Ciura Matei, Gheorghe Popa şi Ioan Crăciun, iar în 1840 sunt consemnate în sat 30 de ateliere de fierărit.[2]

CĂRBUNĂRITUL

Strict legată de fierărit, înţeles şi ca reducere a minereului de fier în cuptoare şi de prelucrare a fierului obţinut în unelte în centrele specializate sau în fierăriile existente în toate comunităţile rurale, s-a dezvoltat în depresiunea Beiuşului şi cărbunăritul, adică obţinerea mangalului din lemn, prin combustie dirijată, pentru alimentarea fierăriilor.

Conscripţiile urbariale din 1589 şi 1600 ca şi „Inventarul castelului Beiuş, al fierăriilor şi arămăriilor domeniului” din 1600 confirmă existenţa cărbunăritului, confirmă obligaţiile iobagilor de prestare a muncilor impuse de această specializare. La 1600, 11 localităţi cu 312 capi de familie aveau obligaţia să deservească topitoria din Vaşcău. Dintre ei, cei din satul Boi – Vaşcău „de când s-a ridicat maiul de fier (malleus forrens) nu obişnuiesc să presteze nici un cens, nu prestează, decât cară în fiecare săptămână cărbuni pentru topit fierul, taie lemnele, ard cărbunii. Dacă neglijază să care cărbunii, gloaba e de un florin, trebuind să care şi cărbunii neglijaţi”[3]. Şi satele Câmp, Folteşti (Sârbeşti), Valea Mare de Codru, Vărzarii de Sus şi de Jos aveau aceleaşi obligaţii. Pentru topitoria de aramă de la Poiana, alimentarea cu lemne şi cărbuni intra în obligaţiile iobagilor din Sighiştel, Câmpani de Sus şi de Jos.

Conform socotelilor provizoratului Vaşcăului, între 1750-1771, contribuţia anuală de cărbune pentru buna funcţionare a cuptoarelor era de 2301 coşuri de cărbune, obligaţie a satelor: Bărăşti, Băiţa, Briheni, Cărpinet, Câmpanii de Sus şi de Jos, Coleşti, Câmp, Criştior, Fânaţe, Ghighişeni, Hotărel, Hârsăşti, Leheceni, Lunca Vaşcăului, Poiana, Petrileni, Ponoare, Râieni, Sârbeşti, Seghişte, Sălişte de Vaşcău, Sohodol, Ştei, Şuştiu, Urseşti, Vaşcău, Vărzari de Sus şi de Jos, Zăvoieni (azi Petrileni)[4]. Pe lângă iobagii ce prestau obligaţii, cărbunăritul impunea şi existenţa unor specialişti străini, plătiţi de provizorat, nemţi sau slovaci dar şi români plătiţi în bani sau în grâne.

Arderea lemnelor pentru obţinerea mangalului presupunea o tehnică specială. Lemnul era aşezat în forma unor cuptoare înalte, numite bocşe, căptuşite pe margini cu pământ. Ele aveau sus un horn şi jos guri de aerisire, pentru întreţinerea arderii mocnite sau pentru întreruperea ei când procesul de termina, după două-trei săptămâni de ardere dirijată. Bocşeriile erau aşezate de obicei pe cursul unor ape, tocmai pentru a putea stinge focul când arderea trebuia întreruptă.

Despre prezenţa acestor bocşerii în zona Beiuşului mai vorbesc şi astăzi unele toponime ca: Valea Bocşelor din zona Vaşcăului dar şi, de exemplu, dealul Bocşii, de la Suplac, deci mult mai jos pe cursul Crişului Negru, la ieşirea din depresiune.

De asemenea, numele satului Cărbunari şi frecvenţa antroponimului Bocşe în zonă. Printre ele şi cel al cunoscutei cercetătoare Maria Bocşe, preocupată printre altele, şi de cercetarea cărbunăritului şi bocşeritului în zonă.

Bocşerii mai funcţionau încă până în urmă cu două decenii la Ioaniş la fabrica de lemn.

Desfacerea mangalului se realiza prin acoperirea comenzii directe către cuptoarele locale de redus minereul şi către fierării, dar şi mai departe în zona Orăzii, Beliului, Hălmagiului etc.

EXPLOATAREA LEMNULUI

În rândul ocupaţiilor tradiţionale specifice zonei, dintre cele secundare, deci determinate ca timp de practică de perioadele de relaxare ale ciclurilor agrare ce erau dominante ca formă de angajare a forţei de muncă, pădurăritul era ca şi generalizat în zona Beiuşului, aşezată la conjuncturile atâtor munţi împăduriţi. Înţelegem prin pădurărit sau lucrul la pădure exploatarea propriu-zisă a lemnului şi eventual o primă prelucrare a lui în joagăre. Desigur, primele exploatări forestiere au început odată cu fixarea omului pe agricultură, când acesta avea nevoie de defrişări pentru eliberarea terenurilor în vederea cultivării lor. Aceste defrişări, numite aici curături sau runcuri, prin cuvintele de origine latină ce atestă practicarea lor încă din perioada ocupaţiei romane, dar şi lăzuiri, cuvânt de origine slavă ce demonstrează şi el continuitatea practicii.

Lemnul era, însă, exploatat nu doar pentru introducerea terenurilor în circuitul agricol sau pentru păşunat, ci şi, cu deosebire, pentru utilizarea lui ca materie primă în practicarea a numeroase meşteşuguri tradiţionale, în construcţiile de case, construirea de poduri peste ape, în minerit, pentru încălzirea interioarelor şi nu în ultimul rând în industria de reducere a unor minereuri de fier, cupru, în topitorii speciale. Încă în jurul anului 1600, documentele atestă că iobagii din satele Burda, Cresuia, Budureasa, Cărbunari, Gurani şi Pietroasa exploatau lemnul, îl tăiau în scânduri sau îl şindrileau pentru uzul cetăţii Oradea[1]. În 1733 funcţionau “mori de scânduri” la Gurani şi Budureasa, scânduri pe care satele Beiuşului aveau obligaţia să le transporte la Oradea. Dintre satele zonei înscrise în Urbariul din 1778, 55 tăiau lemnele din pădurile învecinate, iar altele 12, care nu mai aveau pădure comunitară, primiseră dreptul din partea stăpânului feudei să procure materialul lemnos din pădurile altor sate. Satele fără păduri proprii atunci erau: Sânnicolaul de Beiuş, Feneriş, Drăgăneşti, Păcăleşti-Păntăşeşti, Ţigăneşti, Belejeni, Sălişte de Beiuş, Talpe, Teleac, Sânmartin, Saca şi Săucani[2]. Aceste comunităţi, foarte probabil, îşi epuizaseră deja propriile păduri prin lăzuiri în vederea extinderii suprafeţelor arabile, sau pentru alte necesităţi. Aceleaşi consecinţe le suportau şi satele: Dumbrăvani, Pocola, Mizieş,Broaşte (Stânceşti) ce aveau doar păduri de mestecăniş şi arboret mic, rămase după lăzuirea vechilor păduri [3]. Că exploatarea intensă a pădurilor avea tradiţie în zonă, o dovedeşte şi faptul că, după 1771-1773 când pentru satele zonei se trece la punerea în aplicare a hotărârii imperiale de tragere a satelor la linie, aceasta prevedea expres şi faptul că, pentru construirea noilor case aliniate să fie folosit doar lemnul din casele vechi, demolate. Deci, se poate vorbi încă de atunci despre o criză a materialului lemnos. Oricum, operaţiunea vastă de aliniere a satelor a intensificat exploatarea pădurilor mai ales în zonele greu accesibile, fără drumuri etc.

Tehnologiile folosite în exploatare erau diverse, în funcţie de aceste terenuri. Lemnul era tăiat cu firezul sau securea, manevrat cu ţapina cât se putea sau legat cu lanţuri sau gujbe la tânjaua trasă de cai spre jilipuri sau vălauă, locuri speciale, cu pantă puternică, pe care aceste lemne erau urlate la vale. Aceste jilipuri erau uneori căptuşite cu buşteni sau scânduri, pentru a face alunecarea mai uşoară. În cazul lemnelor pentru foc, buştenii erau tăiaţi în bucăţi şi aşezaţi în stânjeni. Ajunşi în vale, unde pâraiele aveau un debit mai mare, debit ce putea fi sporit pentru moment prin iazuri, se practica şi angajarea buştenilor prin plutărit, pe vale în jos.

În timp, exploatările forestiere au crescut în intensitate prin înfiinţarea de către Episcopia Oradiei, la sfârşitul sec. XIX, a unor joagăre industriale la Finiş, Sudrigiu, Pietroasa, mai târziu la Ioaniş, alimentate cu fond forestier prin linii înguste de cale ferată, construite pe văile pâraielor în sus până la parchetele de exploatare. Acum s-a accentuat şi specializarea multor locuitori din zonă la făcutul stângenilor (Fânaţe, Brădet, Roşia, Mierag, Sighiştel, Ferice, Sohodol, Coleşti, Câmp), în timp ce cei din Poiana, din Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Pietroasa, Tărcăiţa erau specializaţi în corhănitul lor şi în buitul pe jilipuri[4]. De subliniat că pădurăritul era şi el dependent de ciclurile agrare, practicanţii săi rămânând în primul rând ţăranii. De aceea, pădurăritul se practica mai intens începând cu sfârşitul toamnei până la începutul primăverii. Atunci, de fapt, era perioada cea mai indicată pentru tăierea copacilor, când aveau sevă mai puţină, se uscau şi se prelucrau mai uşor, lemnul nu era atacat de cari etc.

EXPLOATAREA ŞI PRELUCRAREA PIETREI ŞI A MARMUREI

Dintre ofertele naturale ale subsolului zonei, piatra de diferite feluri şi marmura s-au constituit şi ele în surse de prelucrare pentru unii locuitori de aici, cu diferite scopuri, urmând diferite comenzi sociale. Piatra a fost exploatată direct din văile Crişului şi ale afluenţilor săi sau din cariere naturale, de foarte multă vreme, pentru fundaţia caselor, pentru drumuri, construirea de poduri, garduri, porţi, dar şi pentru cioplirea ca pietre de moară, de râşniţă, monumente funerare, alt instrumentar gospodăresc etc. Exploatarea marmurei ţinea cu prioritate de comenzi speciale, în general urbane, răspunzând unor norme de lux, comparativ cu viaţa omului de la sat. Bunyitay Vincze, într-o istorie a Episcopiei de Oradea, apărută la Oradea în 1883-1884, menţionează că la 1570 Dieta hotăra ca domeniile aflătoare în Partium să dea, pe lângă contribuţiile în bani şi lucrători specializaţi dintre iobagii domeniali care să exploateze şi să transporte cu căruţele piatra şi marmura necesare clădirii caselor din Oradea. Un an mai târziu, fiecare nobil se obliga să dea câte un car de piatră de fiecare poartă din satele ce le avea în stăpânire. Zăcămintele de bază erau cele de la Vaşcău unde se exploata o marmură de diferite culori „variegati coloris utpote albi, rubri, flavi, viridis, nigri et cerulei”[5]. Urbariul Beiuşului, la 1777, menţionează descoperirea şi exploatarea de marmură neagră în posesiunea Finiş, tot cam atunci descoperindu-se şi marmură albă la Budureasa.

Exploatarea marmurei şi a pietrei ce asigura material de construcţii în special mediului urban – Oradea şi chiar oraşelor din Câmpia Panonică, cărăuşia ei pe distanţe aşa de mari, era o muncă istovitoare. Piatra era o materie primă şi pentru meşterii locali, care ciopleau roţi de moară, lespezi pentru caminiţele de piatră, râşniţe, bălătruci de zdrobit sarea, monumente funerare etc.. Existau meşteri specializaţi în Cusuiş, Tărcăiţa, iar în prelucrarea marmurei îndeosebi la Vaşcău, Câmp-Moţi, Coleşti. În timp, exploatarea marmurei la Vaşcău s-a industrializat.

EXTRACŢIA AURULUI ŞI ARGINTULUI

În diversitatea specializării locuitorilor Ţării Beiuşului, pornind de la oferta naturală existentă, extracţia aurului a ocupat şi ea un loc important în cadrul anumitor comunităţi. O extracţie a aurului prin minerit, dar mai ales cea din aluviuni.Se ştie că zona Apusenilor a fost extrem de bogată în zăcăminte aurifere, unul din motivele pentru care romanii au cucerit Dacia fiind şi câştigarea acestor resurse. E cunoscută şi cantitatea uriaşă de aur pe care romanii ar fi luat-o ca pradă după cucerirea Daciei. Criton menţionează în „Getica” faptul că această pradă ar fi constat în aproximativ 164.000 kg de aur şi cam de două ori atâta argint. Desigur, după retragerea aureliană aceste exploatări, îndeosebi cele prin minerit, au încetat sau oricum au scăzut mult. Credem însă că obţinerea aurului din aluviuni a putut rămâne pentru multă vreme o preocupare sau ocupaţie specifică unor locuitori de aici, inclusiv cei din zona noastră, căci această extragere nu presupunea tehnologii speciale, greu accesibile. Pe cursuri de apă venind din zone cu rezerve aurifere, locuitorii obţineau acest aur, printre alte tehnologii, aşezând pe fundul văilor sau a unor deviaţii ale lor, special săpate, a unor jgheaburi, cergi de lână în care aurul adus de apă sedimenta, fiind mai greu decât nisipul. Peste aproape un mileniu, unul dintre motivele care au determinat regalitatea maghiară să ocupe zona, a fost foarte probabil şi cunoaşterea acestor zăcăminte aurifere şi argintifere. Ele au impus, în mare parte, şi colonizările maghiare din zonă (Tărcaia, Finiş, Ioaniş, Uileac, Negru, Beiuş) ca şi construirea cetăţii de la Finiş, tocmai pentru protejarea acestor exploatări. După Bunyitay[6] în 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri aduşi din afară, dar folosind munca iobagilor locali, în cadrul obligaţiilor lor la prestarea rentei în munci.

În timp, exploatările miniere de aur de aici s-au diminuat, prioritare devenind cele de fier şi cupru, prin înfiinţarea topitoriilor de la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc. Totuşi, călătorul străin Szántó (Arator), pe la 1660 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”[7]. Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia”, tipărită în 1717, printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală acolo”[8], amintind printre centrele miniere din Carpaţi şi Băiţa.

La 1732 satele Poiana, Leheceni şi Criştior aveau spălători de aur care erau obligaţi să dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi filialei ei din Beiuş. Atestă continuitatea extragerii aurului din aluviuni şi a mineritului aurifer şi conscripţiile urbariale, precum cea din 1733 care consemna că în satul Fânaţe erau 9 spălători de aur („aurilatores”) în frunte cu judele satului Daniel Duma. Din cei 9, 5 erau iobagi având şi parcele de pământ primite de la stăpânul feudal, iar ceilalţi 4 erau jeleri. Iobagii, pe lângă judele Daniel Duma, erau: Mihai Boţ, Mihai Achim, Todor Butişcă, Urtinus Sabău, iar jelerii: Petru Bot, Petru Nica, Florea Bot şi Cioruţa Florea. În aceeaşi conscripţie, pentru satul Poiana, toţi cei 14 capi de familie înscrişi erau spălători de aur („omnes Auri Lotores”), având obligaţia să dea anual, toţi, 29 pisete de aur către administraţia Fiscului din Beiuş. Pentru Leheceni, conscripţia din 1733 înscria doi „aurilatores”, Ioan şi Andrei Pascu, ce dădeau însă 22 pisete de aur anual fiscului, cantitate ce presupune existenţa şi a altor spălători în Leheceni[9].

Pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului, pentru aceeaşi perioadă erau pomenite vechile exploatări de la Băiţa unde, din cei 13 capi de familie înscrişi în urbariu, 8 erau mineri, ţărani români care se ocupau cu aşa ceva, având şi sesii iobăgeşti: Laurenţiu Ambruş, Petru Ambruş, Mihai Toader, Petru Toader, Gavril Gabor, inclusiv judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa, mai slab însă ca randament faţă de minele de la Băiţa. Dincolo de satele atestate documentar, fără îndoială că şi în alte comunităţi rurale din bazinul superior al Crişului Negru spălarea aurului din aluviuni a constituit o ocupaţie importantă sau una secundară pentru unii dintre membri acestor comunităţi. Printre ele, la Ponoare – Izbuc tradiţia mai păstrează în memorie acest trecut.

Obţinerea aurului nativ şi a argintului în zonă a motivat şi apariţia meşterilor specializaţi în prelucrarea lor în podoabe. Pe la 1600, în Beiuş sunt deja menţionaţi meşteri argintari, iar din 1733 şi un aurar („auri faber”) Ioannes Pocsag. Deşi, în timp, spălarea aurului din aluviuni se estompează, concurată şi de exploatarea de cupru şi de fier, totuşi, în 1838, în documentele Capitlului din Oradea, ea mai era considerată încă drept „producătoare de mari beneficii pentru stat”[10].

Cât despre tehnologiile de obţinere a aurului din minereu sau din nisipul aluvionar, ele erau evident arhaice. Dacă în exploatările miniere de la Băiţa, la obţinerea aurului din rocă era nevoie şi de steampuri, pentru sfărâmarea rocii, despre tehnologia culegerii aurului din nisipul aluvionar, iată mărturii ilustrative chiar din epocă, de la Samuel Köleseri: „Aurul «liber» se culege şi astăzi în stare naturală în Dacia prin spălare. Căci mâlul, nisipul sau pământul nisipos scoate la iveală…marcasită încărcată cu aur. Pe lângă râuri, acolo unde s-a recunoscut că este aur, se ridică un scaun de spălat aur, adică o tăblie prelungă, cu un capăt mai ridicat şi cu celălalt lăsat în jos sau povârnit pe la jumătate. La noi este mai scurtă şi mai lată, dar în Ţara Românească este de două ori mai lungă, împărţită în lăţime în tăieturi de-a curmezişul, cu laturile dinţate de amândouă părţile. Acestea se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă din coşuri sau din cupe cu mâner nisipul aurifer odată cu apa. Munca se poartă în continuare până ce sunt luate părţile mai grosolane şi mai pietroase, iar partea mai subţire, împreună cu metalul e reţinută de ţol şi îl acoperă. În sfârşit, acest ţol este strâns şi băgat în apă. După dese spălări şi afundări, este curăţat de nisip şi acesta e spălat cu ajutorul albiei de spălat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc n.n.).

În afara râurilor se pun nişte tăblii ce se întâlnesc cruciş (decussatis) la marginea de jos. Peste acestea se întinde cu grebla (rostratur) nisipul, pământul şi mâlul aurifer şi, turnându-se apă la celălalt capăt, se spală, apa scurgându-se după cum hotărăşte lucrătorul – împreună cu mâlul, prin deschizătura de jos ce se întâlneşte la mijlocul extremităţii şi rămâne partea care este mai grea ca celelalte.

În unele locuri se sapă canale şi, după cum porţiunile de pământ încărcate cu aur sunt când mai late, când mai înguste şi mai adânci, din ele sunt luate cu o greblă de metal mai întâi pietrele şi pământul mai consistent şi la capătul canalului se trimite apă oprită de un mic canal (retina culo) rămânând nisipul metalic care e curăţat de mâl prin curgerea apei în canal”[11].

Acelaşi depune mărturie şi despre calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya) care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”[12].

O tradiţie atât de îndelungată a exploatării aurului în zonă şi cu atât mai mult în teritoriile mai accentuat aurifere ale Apusenilor, a promovat şi un complex de cutume şi credinţe ţinând de valorizarea simbolică a aurului, de proprietăţile lui miraculoase. E cunoscută legenda despre originea numelui Muntelui Găina, în acest sens. Legenda spune că, în timpul marilor exploatări aurifere de pe acest munte, „o găină de aur ieşea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle de aur. Vidrenii, atraşi de frumuseţea nemaipomenită a găinii, în mai multe rânduri au încercat s-o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roşia (Roşia Montană n.n.). De atunci, nemaiputându-se găsi în băile din acest ţinut, moţii au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părţile unde a zburat”. Legenda e culeasă şi publicată de I. Frâncu şi G. Candrea în monografia „Românii din Munţii Apuseni. Moţii”, 1888).

Cercetătoarea Maria Bocşe, în studiul citat, frecventat de noi până aici, publică şi o posibilă variantă locală, bihoreană a acestei legende, cu referire la apa Crăiesei, afluent al Crişului Negru, cândva cu aluviuni aurifere: „Legenda povesteşte că «vâlva» băilor din munte, Crăiasa, dăruia fiecărei fete de măritat câte un ou de aur, drept zestre. Lăcomia şi răutatea oamenilor care nu s-au mulţumit cu darul ei, ci au încercat să-i fure găina cu ouă de aur, a umplut-o de amărăciune, determinând-o să se ascundă în fundul pământului, iar de atunci oamenii caută mereu în unda pârâului Crăiasa, sau în apele Crişului Negru, «lacrimile de aur ale vâlvei băilor»”[13].

Aceeaşi cercetătoare evidenţiază proprietăţile presupus curative ale aurului, aşa cum au fost percepute în tradiţiile locale, până aproape în zilele noastre: „Pe răni, tăieturi de seceră, bube de fapt (erupţie cutanată a noilor născuţi n.n.) e bine să pui ban de aur sau de argint”; „Pentru gălbenare e bine să bei apă de pe ban de aur”; „Aur zdrobit în piuă se amestecă în hrana oamenilor şi a animalelor, în caz de molimă”; „Dacă ai dureri de stomac, e bine să bei numai apă de pe ban de aur sau de argint” etc. Copiilor li se punea, de asemenea, în scăldătoare ban de aur sau de argint, iar de Anul Nou fetelor li se punea în aşternut ban sau inel de aur „pentru a stimula ursita”[14].

FIERĂRITUL. SATE SPECIALIZATE

Desigur, cuptoarele de fier din zonă ce au funcţionat în evul mediu, au oferit metal brut unui spaţiu destul de întins aici în zona de vest a ţării, dar şi în Ungaria sau Slovacia. De asemenea, şi piesele turnate, precum fiarele de plug atât de necesare în agricultură. Existenţa cuptoarelor, a fierului brut produs de ele, turnat în bare de fier, a oferit însă şi şansa multor locuitori ai zonei de a prelucra aceste bare, în ateliere locale de fierar, acoperind astfel un instrumentar de unelte absolut necesare acelor vremuri.

Ca să ne dăm seama de dimensiunea fenomenului, să trecem în revistă câteva dintre cererile locuitorilor zonei, de fier pentru construirea sau repararea de biserici. Primesc cantităţi de câte 50 de centenari de fier – aproximativ 2810 kg (între anii 1743-1752) bisericile din: Roşia, Căbeşti, Sudrigiu, Sohodol, Poenii de Jos, Şoimuş, Râieni, Câmpanii de Jos şi de Sus, Grădinari, Pociovelişte, Totoreni, Şuştiu, Ferice, Beiuş, Finiş, Curăţele, Cresuia, Delani, Valea Neagră etc.[15]

Aceşti locuitori specializaţi, fierarii, faurii acopereau şi ei cu produsele lor o piaţă de desfacere mare, inclusiv satele din Câmpia de Vest, unde desfacerea uneltelor de fier se făcea, de obicei, prin schimb, în special pe produse agricole: grâu, porumb, făină etc.

Pentru a evidenţia acest fenomen al specializării unor sate pe meşteşugul fierăritului, să evidenţiem că la 1600 iobagii din Chişcău şi Măgura erau scutiţi de cărăuşitul lemnelor la Oradea, pentru că ei făceau lănci şi suliţe[16]. Sau mai târziu, pentru satele de prin preajma Vaşcăului, pentru fierărit în ateliere locale, private, menţionăm că în conscrierea urbarială din 1841 pentru Vărzarii de Jos erau notate 18 asemenea ateliere – fierării, pentru Vărzarii de Sus 30, pentru Cărpinet 12. Peste numai 4 ani, în Vărzarii de Sus şi de Jos numărul fierăriilor creşte la 61. Dinamica exprimă cererea pieţei, o cerere care însă, în timp va scădea, concurată de desfacerea produselor industriale de serie mare. Moise Popovici notează că, prin 1914, în Vărzarii de Jos mai funcţionau doar 8 fierării, iar peste 20 de ani numărul lor se reduce la 7. În a doua jumătate a secolului al XX-lea mai funcţionau, sporadic, doar două fierării. Oricum, dincolo de prezenţa în zonă pe parcursul evului mediu şi începuturile epocii moderne a atâtor cuptoare de redus minereul de fier sau cupru, sau chiar de turnare a unor piese de serie, precum fierul de plug, existenţa atelierelor de fierărie individuale, care prelucrau barele de fier obţinute de la turnătorii în uneltele necesare timpului, este un alt segment important al vieţii social-economice a comunităţilor din depresiunea Beiuşului. Ele au promovat unitar, dar şi puternic personalizat, un meşteşug prin care s-au înscris pregnant într-o istorie a civilizaţiei româneşti.